Mihai Eminescu “Venere și madonă”

Published by Alexandra Terțea, ProMosaik Poetry

Venere și madonă - Mihai Eminescu 

Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,

Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii,

O! te văd, te-aud, te cuget, tânără și dulce veste

Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alți zei.

Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,

Braț molatic ca gândirea unui împărat poet,

Tu ai fost divinizarea frumuseții de femeie,

A femeiei, ce și astăzi tot frumoasă o revăd.

Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,

Suflet îmbătat de raze și d-eterne primăveri,

Te-a văzut și-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,

Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer

Și-a creat pe pânza goală pe Madona Dumnezeie,

Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin,

Fața pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,

Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.

Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieți de poezie,

Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc,

Și-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie,

Când în viața pustiită râde-o rază de noroc.

Am văzut fața ta pală de o bolnavă beție,

Buza ta învinețită de-al corupției mușcat,

Și-am zvârlit asupră-ți, crudo, vălul alb de poezie,

Și paloarei tale raza inocenței eu i-am dat.

Ți-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie

Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal,

Din demon făcui o suntă, dintr-un chicot, simfonie,

Din ochirile-ți murdare, ochiu-aurorei matinal.

Dar azi vălul cade, crudo! dismețit din visuri sece,

Fruntea mea este trezită de al buzei tale-ngheț

Și privesc la tine, demon, și amoru-mi stins și rece

Mă învață cum asupră-ți eu să caut cu dispreț!

Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nșelăciune

De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir,

O fecioar-a cărei suflet era sunt ca rugăciunea,

Pe când inima bacantei e spasmodic, lung delir.

O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie,

Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin,

Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie,

Cu inima stearpă, rece și cu suflet de venin!

...

Plângi, copilă? - C-o privire umedă și rugătoare

Poți din nou zdrobi și frânge apostat-inima mea?

La picioare-ți cad și-ți caut în ochi negri-adânci ca marea,

Și sărut a tale mâine, și-i întreb de poți ierta.

Șterge-ți ochii, nu mai plânge!... A fost crudă-nvinuirea,

A fost crudă și nedreaptă, fără razem, fără fond.

Suflete! de-ai fi chiar demon, tu ești suntă prin iubire,

Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.